Search and Hit Enter

“Lipovenilor mei le datorez totul”

Patzaichin s-a născut în satul Mila 23, comuna Crișan, jud. Tulcea, România, ca fiu al lui Vicol și Alexandra.

S-a născut în ziua în care în satul său se sărbătorea Hramul Bisericii din Mila 23, iar părinții săi au decis să-i dea numele de Ivan, sfântul zilei respective.

Până la plecarea sa la București, viața lui s-a petrecut între Mila 23 și Sulina (unde își petrecea vacanțele la bunici) și, uneori, Tulcea.

Începând de la vârsta de 16 ani a fost încadrat ca ajutor de pescar, ajutându-l pe tatăl său.

Amintiri din Împărăţia Apelor

Ştie că dacă ar fi rămas în Deltă, n-ar fi avut de­cât o alegere: să fie cel mai bun pescar. E cât se poate de sobru când spune asta, ba chiar întăreşte, zâmbind cu şarmul său irezistibil, că no­rocul tatălui său, ajuns pescar fruntaş, a fost tocmai acela că el, Vaniuşa, a plecat la timp din Mila 23, ur­mându-şi visul de a deveni campion. A dus peste mări şi ţări gloria vâslelor, pe care bunicul său i le-a pus pri­ma oară în mână, dar nu a uitat niciun moment de unde a plecat. A încercat mereu să le întoarcă lipo­ve­nilor săi de la Mila 23 darurile cele mai de preţ cu care a pornit cu trenul spre Bucureşti şi, de acolo, spre ca­pătul lumii şi spre culmile gloriei: respectul, dragul de muncă şi bunul simţ. Întristat de dezastrul ecologic care s-a abă­tut asupra Deltei în ultimele decenii, ma­rele cam­pion Ivan Patzaichin s-a lansat, de câţiva ani, într-o campanie concertată de susţinere a ade­vă­ratelor tradiţii şi valori ale Deltei. Alături de par­tenerii săi din “Asociaţia Ivan Patzaichin – Mila 23” este promotorul unui nou mod de a face tu­rism pe Dunăre, un turism responsabil şi eco­lo­gic, prin care vrea să îi ajute pe să­tenii obişnuiţi, care păstrează încă autenticitatea şi legile ne­scri­se ale Deltei de odi­nioară.

Cuvântul satului

– Sunteţi, în ultima vreme, tot mai implicat în ac­­ţiuni legate de promovarea turismului şi a eco­logiei în Delta Dunării. De unde vin aceste proiec­te?

– Încă de la începutul anilor ’90, mă gândeam să fac tot felul de proiecte prin care să vin în spri­jinul oa­menilor de acolo, pentru că mă simţeam, cumva, dator faţă de ei. Toate realizările mele sportive, profe­sio­nale şi personale li se datorează celor de acolo, în pri­mul rând părinţilor mei, dar şi celor din jur, pentru că la noi, la Mila 23, eram o comunitate mică şi foarte le­­gată, foarte unită, foarte puternică. Erau acolo oa­meni absolut respectabili şi respectuoşi. De la ei am în­văţat lucrul care m-a ajutat apoi cel mai mult în viaţă, anu­me, că pentru a fi res­pec­tat trebuie să ştii să-i respecţi pe cei din jurul tău. Pe principiul ăsta mi-am dezvoltat apoi întreaga carie­ră şi întreaga viaţă!

– Cum era Delta în vremea copilăriei dum­nea­voastră?

– Era mult diferită de cea de azi, mult mai naturală şi mult mai armonioasă. Era şi mult mai tradiţională, mai sensibilă şi mai atentă la rostul naturii şi al lumii. Pe vremea aceea, nu erau nici ONG-uri de mediu, nici reglementări de la Uniunea Europeană, nu erau nici autorităţi de supraveghere, nici autorităţi de control. Nici Miliţie nu era, pe vremea aceea. Era un singur miliţian, la Crişan, care răspun­dea de toate comunele din jur! Dar, cu toa­te astea, oamenii singuri îşi făcuseră re­guli stricte pentru a îngriji Delta şi pen­tru a ţine în echilibru nevoile comu­nităţii, cu respec­tul faţă de na­tura înconjurătoare.

Oame­nii Deltei erau foarte res­ponsabili, mai bine zis se simţeau responsabili faţă de Deltă, pentru că aveau sentimentul că Delta era a lor şi că Delta are nevoie de grija lor. Şi pe atunci se pescuia, şi cu setca, şi cu prostovolul, şi cu năvodul, dar erau perioade stricte, în care oamenii ştiau că nu se intră în anumite zone, erau perioade în care nu se pescuia după cum îl tăia capul pe fiecare. Erau reguli ne­scrise, însă cel care greşea avea de-a face cu întreaga comunitate şi nimeni nu în­drăznea să calce cuvântul satului. Îmi amin­tesc cu câtă grijă se ocupau să păs­treze peş­tele, cum îl îngrădeau cu plase speciale, făcute din stuf, ca să nu ajungă în mare. Oamenii moşteneau sau învăţau unii de la alţii această ştiinţă sacră a echilibrului faţă de natură. Delta era, de fapt, singura lor sursă de supravieţuire, de trai, şi ştiau că ţine de ei să o îngri­jeas­că.

Nopţi albe la vâsle

– Cum se descurcau lipovenii pe vremea aceea?

– În Deltă, viaţa a fost grea dintotdeauna. De aici şi respectul meu pentru acei oameni, pentru pu­terea şi hărnicia lor. Mulţi vin şi spun că se cam bea prin Deltă. Se bea, ca peste tot, dar se şi mun­ceşte din greu! Acolo, în afară de pescuit, singurele alte activităţi erau recoltatul stufului şi aprovizionarea cu lemne pentru foc, iarna. Îmi aduc aminte că eram co­pil şi mergeam cu tata, cu două bărci, trebuia să tra­gem 30-40 de kilometri până aproa­pe de Tulcea, unde era o pădurice. Porneam seara, vâs­leam toată noaptea, a doua zi tăiam şi încărcam lem­nele în barcă, iar urmă­toa­rea noapte, vâsleşte înapoi spre casă! Au fost ex­pe­rienţe extraordinare, dar efortul a fost şi el, pe măsură. Fiind mic, mai adormeam la vâsle, iar tata, care trăgea în faţă, auzea dacă mai dă­deam cu barca de un mal, dacă o mai hâşâiam de stuf sau de crengile pomilor şi îmi dădea, din nou, deş­teptarea. Cam aşa era viaţa în Deltă! Ştiam că urma să fiu pescar toată viaţa, ca bunicul şi ca tatăl meu, şi, de altfel, m-am şi angajat ca ajutor de pescar, la 16 ani. Dar, în sinea mea, visam la alt­ce­va…

– Povestiţi-ne cum erau anotimpurile în Del­tă, cum veneau şi cum treceau ele, care erau cu­lorile Deltei pe vremuri?

– Viaţa în Deltă era foar­te grea, cum vă spu­neam, iar natura era şi ea, adesea, necruţătoare. De aceea, trebuie să te pre­gă­teşti într-un fel anume pentru fiecare anotimp, primă­vara era minunată, înverzea totul în Deltă, totul renăş­tea la viaţă, dar primăvara putea să însemne şi inun­daţii…

Deci, trebuia să te pregăteşti pentru fiecare ano­­timp, iar această pregătire, starea aceasta de aştep­tare, te făcea, de fapt, să simţi mai profund, să prinzi, în­tr-un fel, taina fiecărui anotimp.

– Spuneaţi că în lungile nopţi de iarnă petrecute la vâslă visaţi, de fapt, să deveniţi campion. Visul vi s-a împlinit numaidecât! De la ajutor de pescar aţi ajuns, în numai 2 ani, campion olimpic…

– Pe vremea aceea, marile cluburi din Bucureşti, Steaua şi Dinamo, făceau mereu selecţii ale tinerilor talentaţi la diferite sporturi, mai ales la vârsta încor­po­rării. Erai bun, rămâneai să faci sport de perfor­man­ţă, nu corespundeai, continuai stagiul militar. Printre cei re­crutaţi astfel erau şi trei consăteni de-ai mei din Mila 23, care ajunseseră campioni mondiali la canoe în 1966, în fosta RDG. Văzând poze cu ei, văzându-i la televizor, mi-am dorit şi eu să devin campion. “De ce nu?”, mi-am zis, “ştiu să înot, de vâslit nici nu se mai pu­nea problema…”. Toamna, m-au înscris şi pe mine la un trial la Dinamo. Şi aşa, în primăvara lui 1967, am primit un ordin de scoatere din producţie pentru o lună de zile, ca să dau probe la club. Nu a fost chiar aşa de simplu… Diferenţa dintre canoe şi lotca tradiţională era de la cer la pământ. Nu reuşeam să stau nicio secundă în canoe, că mă răsturnam şi făceam baie! Până când unul dintre marii campioni s-a urcat la mine în barcă şi m-a învăţat regulile de bază şi câteva trucuri ca să-mi păstrez ecilibrul în canoe şi să nu mă mai învârt în cerc cu ea. În luna mai, la primul meu cam­pionat de juniori, am venit pe locul 2, dar am fost desca­lificat pentru că, neştiind regulamentul, m-am ciondănit cu adversarul meu în timpul cursei. El a dus vâsla în barca mea, dar eu am pus mâna pe el (râde)…

Cu lotca, printre nuferi şi peşti

– Cum a fost ruptura de satul tradiţional lipo­ve­nesc pentru tânărul Vaniuşa?

– Eu, pe vremea aceea, până la 16 ani, mai departe de Tulcea nu trecusem niciodată. Până să merg în probe la Dinamo, nu circulasem niciodată nici cu ma­şina, nici cu trenul. Când am pornit spre Bucu­reşti, urcasem pe tren şi nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă! Totul mi se părea fasci­nant. Am petrecut mai multe zile în Capitală, înainte să plecăm la Snagov, pe apă, şi totul era o mare aventură, de la mersul cu tramvaiul şi tro­leul, până la discuţiile cu oamenii pe care îi cunos­cu­sem. Erau, însă, momente când dorul de casă mă co­pleşea, când îmi doream să mă plimb cu lotca, în linişte, printre nuferi şi stuf, printre păsări şi peşti… La fel mi se întâmplă şi acum, de aceea, de câte ori am ocazia, dau o fugă la Mila 23. De cum mă apropii de Giurgeni, deja in­tru într-o altă stare. E ceva special ce simt de fie­care dată când mă apropii de casă, ceva ce nu se compară cu nici o altă emoţie pe lumea asta. E şi nostalgie, sunt şi atâtea amintiri…

– Să vorbim puţin despre amintiri. Care erau per­sonajele satului, pe vremea când eraţi mic, care erau oamenii de care vi se face dor şi de care vă amintiţi cu drag când ajungeţi acasă?

– Fără nici o îndoială, marele personaj al satului şi al copilăriei mele a fost bunicul meu. Bunicul era în­ţe­lep­tul satului, omul la care toată lumea din zonă venea să ceară un sfat, o povaţă, o îndrumare, un gând. Nu avea cine-ştie-ce studii, dar era un om informat, care abia aştepta să-i vină presa de la Bucureşti, ca să afle care mai e mersul lucrurilor în lume. De multe ori îi ve­neau cu întârziere ziarele, dar el le citea din scoarţă în scoarţă, căutând apoi îndelung să pătrundă sensul întâmplărilor despre care citea. Avea, apoi, un dulap plin de cărţi. Asta mă fascina şi pe mine, şi pe verii mei: în fiecare seară, ne aduna la el, în jurul laviţei, şi ne citea poveşti, parte din ele româneşti, dar, cele mai mul­te, basme vechi ruseşti, po­veşti cu prin­ţese preafrumoase, poveşti cu per­sonaje fabuloase din adâncurile apelor, poveşti cu eroi neînfricaţi. Ruşii au o literatură fantastică, absolut fasci­nantă, iar bunicul avea atâta har în a po­vesti, încât nu ne puteam dezlipi de el. De cele mai multe ori adormeam în casa buni­cilor, în timp ce el ne citea, şi rămâ­neam acolo peste noapte…
Tot de bunicul meu mă leagă prima mea amintire pe baltă, pe când nu aveam mai mult de 4 ani. Era într-o dimineaţă, soarele ieşise de mult pe cer, iar eu dor­meam dus, când m-a trezit un clipocit de apă. Mi-am crăpat ochii, m-am uitat în jur, apoi m-am frecat la ochi, crezând că visez: eram în mijlocul Deltei, în lotcă, înfofolit într-o pătură, alături de bunicul meu. Ieşise la pescuit şi nu a mai aşteptat să mă trezesc, m-a luat cu el aşa, dor­mind. Ţinea foarte mult la mine, eram ne­potul lui preferat, şi cred că, într-un fel, cumva ritualic, îşi dorise să fie el primul care mă scoa­te cu lotca pe baltă. E o emoţie uriaşă în amintirea ace­lei dimineţi, reţin perfect fiecare detaliu, de la lu­mina orbitoare a soarelui şi zarva păsărilor, şi reţin exact şi locul acela în care m-am trezit, locul în care îi plăcea bunicului să pescuiască, undeva în partea dinspre Obre­tin, la mila 18. Şi mai avea bunicul ceva aparte: era şi un bun cunoscător al plantelor din Deltă şi al leacu­rilor populare. Oamenii îl vedeau ca pe un fel de vraci şi apelau la doftoriile lui când se simţeau rău şi nu găseau leac pentru durerile lor. Mai cu seamă ier­nile, când tot satul era izolat, leacurile bunicului făceau ade­vărate minuni. Şi eu am încăput ca pacient pe mâinile bunicului, aşa că pot să depun mărturie pentru harul lui. Într-o zi, mă învârteam în jurul focului, şi o oală cu apă încinsă a căzut lângă mine. M-am ales cu arsuri la picior, dar, ca de fiecare dată, bunicul a fost primul lângă mine şi m-a tratat cum ştia el mai bine. M-a dat cu o cremă specială făcută de el, din păpădii şi alte ames­tecuri de ierburi numai de el ştiute, şi mi-am re­venit în cel mai scurt timp. Nici urmă de cicatrice nu mi-a rămas pe picior după această păţanie! Altă dată, ţin minte, au venit la el nişte vecini cu copiii lor, care aveau halucinaţii după ce mâncaseră prea mult mac. Îndată le-a preparat nişte ceaiuri şi i-a pus pe picioare!

Croitorul satului

– Care erau bucuriile unui copil din Deltă?

– Eu am fost singur la părinţi, aşa că, mai ales când ai mei aveau treabă, ori când, foarte tineri fiind, mai mergeau la câte o pe­tre­cere, rămâneam sin­gur acasă. Nu vă imaginaţi ce se întâmpla atunci! Era lu­mea mea şi a căţeilor şi pi­sicilor din curte, care erau adevăraţii mei prieteni! De cum ieşeau ai mei pe poar­tă, căţeii şi pisicile erau în casă şi în pat la mine, asta era regulă. De multe ori mă mai certau ai mei, dar pe urmă, cu timpul, au înţeles că asta era marea mea bucu­rie pe vremea aceea. Pe lângă asta, mama era o femeie foarte cochetă, îi plăcea să poarte lucruri mai speciale, mai ieşite din co­mun. Satul nostru fiind foar­te izolat, nu puteai să-ţi cumperi haine decât de la Tulcea. Şi atunci, s-a gândit ea să îşi ia o maşină de cusut şi să-şi croiască singură tot felul de ţinute. Îşi lua un material mai gros şi îşi făcea o haină pentru toamnă, îşi lua mătăsuri pentru cămăşi, tot felul de materiale din care ieşeau apoi haine care mai de care mai dichisite. Iar eu am fost primul pe care şi-a încercat mâna. Îmi făcea cămăşuţe, pantaloni, vestuţe, iar eu apăream foarte ţanţoş prin sat, eram mândru şi de ea, dar şi de mine, că tot timpul aveam lucru­şoare noi. Lumea din sat vedea asta şi se întreba de unde am eu aşa haine fru­moase… Apoi, când au aflat că le făcea chiar mama, veneau la ea şi o rugau să le facă şi lor. La un moment dat, abia dacă mai putea face faţă solicitărilor şi, atunci când ea mai avea şi alte treburi gospodăreşti, mă ruga pe mine să cos la maşină liniile mai drepte, să fac cro­iurile mai simple. Pot să spun că şi asta a fost una dintre plăcerile din copilărie, să mă joc cosând la maşină, să o ajut pe mama.

– Treceţi, în lumea sportului, drept un om foarte echilibrat, sunteţi unul dintre cazurile rare la noi, din păcate, de mari campioni pentru care aban­do­narea sportului de performanţă nu înseamnă o decădere în plan personal şi profesional. De unde această ener­gie de a rămâne în prim-plan şi aceas­tă motiva­ţie de a o lua, practic, de la capăt?

– Cred că de la Dumnezeu vin lu­crurile astea. Desigur, nu poţi rămâne într-un echilibru fără ajutorul unei fa­mi­lii minunate, cum am avut norocul să am. Şi mai cred că şi de la părinţi am moş­tenit asta. Eu niciodată, nici când eram sportiv nu aveam sta­re, îmi gă­seam de lucru, dacă nu aveam: dădeam zăpada de pe stra­dă, măturam sau spălam scă­rile blo­cului, mi-a dat Dumnezeu această energie să fac tot timpul ceva. Nu aş putea să stau nici acum cu mâinile în sân şi să mă­nânc pensia degeaba… Şi tata era la fel, niciodată nu s-a plâns de mun­că. A fost pescar fruntaş! Norocul lui că n-am rămas şi eu pescar, că aş fi fost eu fruntaşul (râde).

Delta văzută din “canotcă”

– Nu aţi ajuns pescar frun­taş, dar sunteţi, în ul­tima vreme, fruntaş în apărarea Deltei Dunării şi în promovarea ei economică şi turistică. Cum aţi intrat în aceste pro­iecte şi care e direcţia, filosofia pe care o pro­movaţi?

– Încă din anii ’90, am fost şocat de inconştienţa celor care agresau Delta Dunării. Mă frământau lucru­rile care se întâmplau acolo şi mereu mi-am spus că îmi voi face o asociaţie, o fundaţie, care să mă ajute să lupt eficient. În 2009, cei de la “Salvaţi Dunărea şi Del­ta” m-au invitat la o acţiune la care am cunoscut câţi­va oameni deosebiţi, printre care şi pe actualul meu par­tener de proiecte, Teodor Frolu. Stând de vorbă des­pre cum ştiam eu Delta din tinereţe şi în ce hal ajun­sese, despre pasiunea lui pentru mersul cu ca­noia pe apă, am decis să facem ceva. Aşa am înfiinţat “Aso­ciaţia Ivan Patzai­chin – Mila 23” şi am început să pro­movăm un nou gen de turism, turismul lent, nein­truziv, şi mişcarea cu barca prin Deltă. E un gen de turism pe care puţini îl practică în zonă în mo­mentul de faţă, iar noi ne dorim să-i încura­­jăm pe cei care vin să vadă Delta pe îndelete, pe cei care vin să o pro­tejeze, pe cei care sunt edu­caţi eco­logic, care au res­pect faţă de natură şi faţă de tradiţiile locu­lui. Ne-am gândit şi la fap­tul că pentru genul aces­ta de tu­rism, nici nu tre­buie ca lumea din Deltă să investească în cons­truirea unor dita­mai hoteluri şi pensiuni pla­cate cu marmură – că asta m-a înne­bunit la Mi­la 23!

Ca să facem genul acesta de tu­rism, ne-am dat seama că lotca tra­di­ţională e prea greoaie. Şi atunci am găsit solu­ţia unei ambarcaţiuni ca­re să păstreze din tra­diţia lotcii, dar care să ai­bă şi ceva inovativ. Con­­cep­tul a fost acela de a face un fel de “bi­cicletă a ape­lor”, iar din combinaţia dintre canoe şi lotcă a ieşit o “canot­că”. Nu a fost uşor să gă­sim un meş­ter care să poată face canotca din materiale tradi­ţionale, dar nu voiam să umplem Delta cu tot felul de plasticuri, fă­cute even­tual prin China… Acum suntem în­tr-o fază avan­sată de a finaliza un atelier-şcoală, un­de tinerii din zonă să de­prindă meserie de la maestrul nostru. Sun­tem siguri că va fi cerere mare de astfel de bărci pe vii­tor, astfel că tinerii chiar se vor putea alege cu o me­serie bună.

– Cum o duc acum lipo­ve­nii dumneavoastră? Cum i-au afectat anii de tranziţie, cum i-a găsit cri­za din ultimii ani?

– Mulţi dintre ei au plecat la muncă în străinătate. Iar cei care au rămas nu s-au ales cu mai nimic de pe ur­­ma exploziei de construcţii şi de afaceri care au îm­pânzit Delta. S-au construit foarte multe pensiuni şi hoteluri, dar foarte puţine sunt ale lor, cele mai multe sunt ale unor venetici. Asta mă doare şi, tocmai de aceea, prin conceptul de turism pe care îl promovăm, ne îndreptăm spre localnici, spre micile gospodării care se străduiesc să mai păstreze autenticitatea de odi­nioară. Tot ce trebuie ei să facă e să-şi amenajeze mi­nimal casele, să existe un dram de confort, iar noi vom direcţiona turiştii către aceşti localnici, la care poţi vedea cum trăiesc cu adevărat oamenii din Deltă, ce obiceiuri au, ce delicatese prepară… Mulţi, chiar şi veri de-ai mei, m-au întrebat ce tot vin eu cu bărcuţa pe acolo, pentru că clienţii lor vor băi cu jacuzzi şi bărci cu motoare de 250 de cai putere, vor să vadă Delta în­tr-o singură zi, eventual să-şi şi umple barca de peş­te. Le-am spus să stea liniştiţi, că acei clienţi vor rămâne ai lor, cei pe care încerc eu să îi aduc vor veni la vecinii lor. Şi atunci or să îşi dea şi ei seama că turiştii de la vecinii lor stau o săptămână în Deltă, pentru că vor să vadă şi păsările, şi diverse locuri, poate şi o stupină, poate şi o stână, că sunt şi stâne, vreo 40, pe partea dinspre Chilia. Apoi e Sulina, care are o istorie aparte, ca şi Sfântul Gheorghe, cu turnul turcesc, pe care în­cer­căm să îl reabilităm. Încercăm să creăm un circuit de zece centre în Deltă, unde omul, odată venit, să be­neficieze de un pachet turistic care să îi permită să stea o zi, două, o săptămână chiar: să meargă, de exemplu, la Letea, şi să ia bicicleta sau o caleaşcă şi să viziteze pădurea. Sau la Chilia, să meargă să viziteze o stână locală sau să vadă ferma lui Grigore Antipa, la Sulina să meargă până la plajă, să facă şi un traseu de bicicletă, pentru că acolo oraşul poate deveni, în sine, un veritabil punct de atracţie.
Ideea noastră e ca acest circuit să promoveze in­dustria locală. Scopul ar fi ca banii să rămână în Deltă, nu cum se întâmplă cu cei care stau o zi şi care plătesc mo­to­rina sau benzina la Tulcea şi tot de acolo îşi cum­pără şi mâncarea, de la supermarket. Noi vrem altceva, vrem ca oamenii care vin să stea în Deltă mai multe zile, iar asta înseamnă ca produsele locale să fie puse cât mai bine în valoare.

E greu deocamdată, sunt tot felul de anomalii de care ne-am lovit – grâul cultivat în Deltă merge la export, iar oamenii cumpără pâinea de la oraş! – dar, cu un pic de interes şi de experienţă, se pot mişca lucrurile. Oamenii de acolo au nevoie de puţin ajutor. Sunt mulţi cei care doresc binele Deltei, dar asta nu e suficient. E nevoie de un proiect integrat, în care o rotiţă să o pună în mişcare pe cealaltă şi tot aşa. Toate iniţiativele bune trebuie puse la comun. Numai aşa vom reuşi să facem cu adevărat ceva pentru Delta Dunării.

Original: Ciprian Rus – Formula AS…27.09-03.10. 2013

Tags: